Astăzi am fost în vizită la nașii noștri, vizită la sfârșitul căreia Adeluța iar și-a atribuit un mic obiect de care a prins drag și pentru care s-a tânguit până l-a luat acasă. Andrei, partenerul ei tare drag de joacă, a avut bunătatea să cedeze și să-i lase delfinașul de jucărie până mâine (sau până când ne-om vedea prima dată bineînțeles). Ei bine, când am ajuns acasă, amândoi (părinții) eram chitiți😀 să folosim exemplul de bunătate și am început:

Mama: – Adeluța, tu ai văzut ce bun a fost Andrei cu tine că ți-a dat delfinașul care îi plăcea și lui mult? Dacă el ți-ar fi cerut ție o jucărie care îți place ție mult i-ai fi dat-o (împrumutat-o) ??
Adela:  …….. Adeluța pauză! era toată ochi și urechi la lecția de morală

Mama: – Dacă el ar veni acum la tine și ar vrea și el o jucărie de-a ta (și deja îi arătam spre un pix în formă de floricică pe care ea îl folosește drept ‘baghetă magică’), i-ai da-o? și ți-o aduce mâine înapoi… i-o dai?
Adela: – NUUUUUUUUUUUUUU!!😳 … deja schimbasem forma întrebării, nu mai era o presupunere ci mai degrabă se simțea „pericolul” că poate să-și ‘piardă’ jucăria în acea secundă, de aceea și uriașul NU; îmi și imaginez că această scenă s-ar fi tradus în realitate într-un scandal ‘monstru’…

Mama: – De ce? Uite Andrei ți-a dat delfinașul! Ai văzut ce bun a fost Andrei? Tu de ce nu vrei să fii bună să-i dai? .. și o las să „cugete”😀
Adela: … pauză iar… și intervine tati!

Tata:  – Nu vrei să fii bună? vrei să fii ca vrăjitoarea cea rea?… și dorind să continue cu alte explicații/comparații Adeluța îi taie vorba replicând scurt:
Adela: – Acum nu vorbim despre „vlăjitoale”!!!😀😀😀