Suntem singuri acasa iar. E clar si dupa cate postari am pus in ultimele zile. Adeluta e in vacanta, ba pe ici, ba pe colo, face schimb de matusici cu bunici cu alte matusici, etc. Si noi la serviciu day-by-day! Vorbim in fiecare zi la telefon si cu toate ca ne marturisim dorul si iubirea evident ca nu ne e de ajuns. Nici mie, nici ei. Tati e mai tare, el nu e plangacios asa ca noi… insa nici noi nu plangem una in fata celeilalte, dar sunt convinsa ca isi ia ea portia de plans de obicei seara la culcare. Mi-e tare mila de ea ca trebuie sa simta lipsa mea, a lui tati, a caminului ei de-acasa, insa in acelasi timp sunt sigura ca ii face si bine statul la bunici. Ma consoleaza ideea spusa de tati si anume ca ea la varsta asta traieste cand drame totale, cand bucurii extreme. E clar pentru toata lumea ca mi-e si mie foarte dor de puiul meu si simt ca 15 zile sunt o vesnicie, insa nu am ce face decat sa astept si sa numar zilele corect… si zilele abia trec, abia a trecut o saptamana! 😥

Daca la inceput, cand am dus-o la bunici eu ii spuneam ca va sta 3 saptamani si ea imi arata pe degetele ca nu vrea 3, vrea multe! 🙂 (si arata toate 10 degetelele de la maini) acum ma tot intreaba la telefon: cat mai e mami? 2 zile? 😦 ce ti-e o zi, ce ti-e o saptamana… cand i-am spus ieri ca mai sunt 15 zile, mi-a raspuns si a plecat de la telefon: „ahhhhhhh, 15?????” (evident nu stiu cat a insemnat pentru ea 15, insa cu siguranta a inteles ca 15 e altceva, e mai mult decat 2… :mrgreen: )

si ca sa nu oftez din nou, inchei aici cu zambetul pe buze povestioara mea de adormit copiii!

Anunțuri