Îmi e așa de dor de Adeluța mea… s-o țin în brațe, s-o iubesc, să-i văd ochișorii și să-i aud gurița încât n-am mai rezistat astăzi s-o sun și s-o aud. Când o sun am mereu o strâgere de inimă să n-0 fac să sufere răscolindu-i dorul… nerăbdarea ei e mare pentru că mi-a spus în seara asta la telefon: „mami, cât mai e? o mână și două?” (iar eu i-am răspuns plesnind de dragul vocii ei cristaline și vesele, ‘văzând-o’ că nu are o problemă gravă cu faptul că ea încă e acolo și eu pe partea  cealaltă de firul telefonului: „da, iubita mea, mai e o săptămână… ridici o mână și două degete”)

Ce voiam să notez în special e că fetița mea știe să facă „borș” (adică ciorbă):

Bună mami!
Bună Adeluța, ce faci puiul meu?
Hmmm, fac bine… fac mâncare! borș!🙂 M-am trezit, m-am sculat și fac un borș!
Cu ce faci borș?
Hmmm… cu mentă fragilă!
WOW! Și cine mănâncă borșul pe care-l faci?
Eu!…. hai mami, pot să mă duc să fac borșul?
Da iubita mea, eu te-am sunat să-ți spun că te iubesc și să văd ce mai faci..
Haai mami, pot să mă duc?

Și am încheiat convorbirea noastră telefonică văzând că fetița mea scumpă are treabă și insistă să meargă să-și continue operațiunea „borșul cu mentă fragilă”. Mă bucur că e fericită acolo și are ocupații pe gusturile ei. Atâta doar că ne e cam dor fiecăruia dintre noi și abia așteptăm să ne revedem!😳